Controlul parental excesiv și consecințele lui

de psiholog Maria Baumgarten

Sursa foto:http://imgc.allpostersimages.com/images/P-473-488-90/60/6001/SRRQG00Z/posters/william-haefeli-i-am-not-your-do-over-new-yorker-cartoon.jpg

”Vreau ca și copilul meu să fie ascultător!”, ”Copilul meu nu este deloc ascultător!”, „De ce toți copiii ascultă de părinți,  numai al meu nu?”

Întrebările de mai sus apar frecvent in mintea părinților și răspunsurile oferite sunt, de cele mai multe ori, asociate cu o stare de nemulțumire și de frustrare intensă.

Însă, ce înseamnă „ascultător” în accepțiunea părinților? Oare la ce ne referim, noi, ca părinți, când spunem că vrem un copil ascultător? Probabil am răspunde: ”Vrem să ne asculte, să facă tot ce le zicem, să nu ne contrazică, să nu fie obraznici, să nu ridice tonul, să nu ne întoarcă vorba, să știe că noi, părinții, nu le vrem răul, să nu ridice probleme”, într-un cuvânt să fie supuși, nu? „Păi nu”, ar zice unii, „nu vrem copii supuși, dorim doar ca ei să fie de acord cu noi, că noi, adulții, suntem mai maturi decât ei, avem mai multă experiență, am trăit mai mult, am văzut mai multe”.  Copiii noștri vor avea timp mai târziu să își spună punctul de vedere și să ia decizii cu privire la viitorul lor, dar atâta timp cât sunt în casă la noi ar fi bine sa facă cum spunem noi, pentru ca știm cel mai bine ce este potrivit pentru ei”.

Oare de unde vine această sete de control a părinților față de comportamentul copiilor? De ce ne dorim copii care să nu ne iasă din cuvânt, să fie submisivi și docili, să nu ne creeze probleme, să nu ne contrazică, să facă așa cum vrem noi? Vine, oare, din dorința de a le creiona un viitor sigur și nu dorim abateri de la acest plan, sau datorită fricii de a nu pierde controlul în relația cu ei? E posibil oare, ca aceasta nevoie de control să își aibă rădăcinile în cultura noastră și noi, de fapt, să fi preluat un stil parental perpetuat inter-generațional?

Dar de ce simțim aceasta nevoie imperioasă de a controla viața copiilor noștri și ce efecte pe termen lung poate sa aibă asupra copilului nostru un stil parental excesiv de grijuliu?

Fără îndoială, este greu să fii părinte și, de multe ori, nevoia de control asupra vieții copiilor noștri provine din stările de nesiguranța pe care le simțim noi în creșterea lor. Cu toții ne dorim un copil dezvoltat armonios care sa aibă toate abilitățile necesare pentru a duce o viață independentă, care să fie încrezător în propriile forțe și competențe și care să reușească în viață atât din punct de vedere social, cât și profesional. Frica de a nu ne exercita bine rolul de părinte ne transformă, însă, pe mulți dintre noi, în părinți autoritari și autosuficienți care trebuie să știe ce este cel mai bine pentru copiii lor. În acest exces de zel părintesc se întâmplă să trecem anumite limite și să nu mai reușim să ne dăm seama de impactul pe care deciziile noastre  le au în dezvoltarea copiilor noștri.  

Care ar fi însă semnele la care ar trebui să ne uităm și care ne-ar putea indica dacă „sărim calul” în relația cu copiii noștri?:

- Suntem perfecționiști – ne place ca lucrurile să iasă exact așa cum dorim noi, dacă nu ies nu putem tolera acest lucru, trăind sentimente de frustrare extrem de ridicată. Acest perfecționism îl răsfrângem și asupra copiilor noștri devenind hiper-protectivi, rigizi în impunerea regulilor, adresând critici la adresa fiecărei abateri de la regulă a copilului nostru. Impunerea stilului nostru de viață asupra copilului fără a fi realmente atenți la  caracteristicile sale personale, la nevoile și interesele acestuia, este asociată destul de intens cu riscul de a crește un fel de „marionetă”;

- Tot timpul considerăm că știm cel mai bine ce este bine pentru copilul nostru. Dorința și setea de a avea întotdeauna dreptate, ne domină și ne orbește. Ne dorim să facem noi lucrurile în locul copiilor noștri, pentru că suntem siguri că facem ce este mai bine pentru ei, oferind copiilor o libertate extrem de limitată. Din păcate, acești copii, atunci când cresc, se simt lipsiți de încredere în forțele proprii, insuficient de buni și mai puțini valoroși;

- Avem așteptări foarte ridicate privind proprii copii. Aceste așteptari sunt asociate cu nevoia noastră de perfectiune și, prin urmare, este normal din punctul nostru de vedere ca aceste standarde sa fie foarte înalte. Acești părinți vor pune presiune pe copiii lor pentru atingerea unor scopuri nerealiste, ca de exemplu să aibă rezultate maxime la toate materiile, să fie cei mai buni din clasă, să participe la cât mai multe olimpiade, etc. Această atitudine poate crea două tipuri de adolescenți: cei rebeli, care se vor opune în permanență și vor ajunge la o relație conflictuală cu părinții lor, și cei supuși, submisivi, lipsiți de inițiativă, așteptând în permanență ca părinții lor să ea decizii pentru ei și să le rezolve problemele;

- Dorim să controlăm toate relațiile sociale ale copilului nostru, le spunem copiilor cu cine trebuie să fie prieteni și cu cine nu. Când vin prietenii lor în vizită suntem și noi acolo prezenți pentru a domina discuția și pentru a chestiona prietenul în cauză, pentru a fi siguri că și acesta se ridică la nivelul așteptărilor noastre; suntem omniprezenți, ca nu cumva să ne scape ceva. Nu avem nici o problemă să le invadăm intimitatea;

- Ne facem propriii copii să se îndoiască de ceea ce sunt, le creăm o stimă de sine scăzută. Această lipsă de încredere începe să se manifeste de la modul cum merg, cum vorbesc, ce mănâncă. Chiar și când ajunge să fie adult, acest copil se simte în prezența părinților ca și când ar fi de 7 ani;

- Suntem în competiție pentru afecțiunea copilului nostru, încercăm ușor să-l distanțăm de relațiile cu ceilalți membri ai familiei, de prieteni, nu-l lăsăm să se joace cu ceilalți copii, inventând diferite motive. Când sunt mici devenim agresivi, autoritari și exersăm pedeapsa pentru a face exact așa cum spunem noi, iar mai târziu, când cresc, începem să folosim șantajul emoțional pentru a-i controla.

Care sunt consecințele unui astfel de stil parental asupra copiilor noștri?

- Creează resentimente la nivelul copilului – copiii cu părinți autoritari care iau decizii în permanență  în locul copiilor lor nu fac decât să creeze premisele unei relații tensionante în care copiii încep să aibă sentimentul că ei nu au nici un pic de intimitate, un colțișor unde să-și manifeste propria existență așa cum își doresc ei, că nu există nici un loc care să le aparțină, totul este controlat de proprii părinți. Copiii cu părinți autoritari sunt plini de resentimente, revoltați, se simt inadecvați și lipsiți de putere. Părinții care exercită un control exagerat probabil se gândesc că oferă doar protecție copiilor lor, dar, de fapt, aceștia se simt intimidați și sufocati de o astfel de atitudine, în cele din urmă dezvoltând sentimente de mânie, amărăciune și dezgust;

- Delicvență – controlul excesiv parental poate duce chiar la delicvență. Un părinte autoritar și cu dorința de a controla în totalitate viața copilului, care funcționează după sintagma ”Atâta timp cât ești la mine în casă, faci ce zic eu!”, crește probabilitatea de a avea copii lipsiți de respect, cu comportamente delicvente, comparativ cu părinții care dezvoltă în copilul lor sentimentul respectului și încrederii în sine. Este adevărat că toți copiii au nevoie de autoritate, deoarece așa învață să urmeze regulile și să învețe că există consecințe în cazul în care comportamentul este inadecvat. Dar părinții autoritari care domină, manipulează și aplică reguli și pedepse severe în urma încălcării acestora s-ar putea sa eșueze în a dezvolta la copiii lor respectul față de sine și față de ceilalți. Pentru a avea copii echilibrați este necesar a contrabalansa comportamentele de autoritate și fermitate în aplicarea de reguli cu cele care ofera căldură, dragoste, înțelegere;

- O tranziție dificilă înspre viața de adult – copiii cu părinți posesivi au probleme serioase în a face saltul de la copilărie la viața adultă. În cazul copiilor cu părinți autoritari, aceștia sunt obișnuiți ca altcineva să gândească în locul lor, astfel încât au dificultăți în a-și asuma decizii și a găsi cele mai bune soluții în a-și rezolva propriile probleme în viață. Nu poți să te aștepți de la un copil care niciodată nu a experimentat independența propriilor alegeri, dintr-o dată, să ia cele mai bune decizii și să manifeste cele mai eficiente deprinderi de adaptare socială și rezolvare de probleme. În general acești copii au probleme serioase în a lua decizii, fiind lipsiți de încredere, oscilanți și cu o frică permanentă că își vor dezamăgi părintele pretențios. Utilizarea tehnicilor de control parental în mod excesiv și iresponsabil, dezvoltă la copil nesiguranța, neîncrederea, revolta și de asemenea, conduce la modele nesănătoase de co-dependență;

- Insecuritate – sentimentul de nesiguranță, insecuritate este în general un sentiment produs prin controlul excesiv al părinților. Copiii care cresc cu o gândire dependentă de cea a părinților și nu independentă, în general dețin deprinderi sărace de adaptare socială, rezolvare de probleme și de inițiativă. În momentul în care părăsesc casa familiei acești copii se simt pierduți, izolați și speriați, cu sentimente puternice de nesiguranță legate de modul in care trebuie  să se comporte în diferitele situații de viață deoarece nu mai e nimeni în spatele lor care să le spună exact cum este bine sau nu să acționeze. Unii nu au încredere în forțele proprii, au o stimă de sine scăzută și se comportă timid în societate, firav, încercând să se facă cât mai puțin văzuți și să deranjeze cât mai puțin pe ceilalți cu existența lor, frica de greșeală fiind foarte ridicată, dezvoltând astfel anxietate, depresie. Alții devin revoltați pe lume și pe viață, se simt neputincioși și furioși, ajungând să se revolte împotriva normelor sociale, a regulilor și a tuturor lucrurilor care îi fac să se simtă neputincioși și incapabili, toate aceste lucruri creând nefericire și comportamente inadecvate în afara casei și în propria familie.

Ce putem face?

Din păcate literatura de specialitate nu are foarte multe soluții pentru a rezolva problemele la nivel de părinte, ci mai degrabă îi învață pe copii cum să se descurce cu părinții cu un astfel de stil educațional. Probabil că vă întrebați de ce? Oare atunci când gândesc despre mine că sunt perfect și fac ceea ce trebuie, mai am eu nevoie să schimb ceva la mine? Deci clar, ceilalți sunt cei care greșesc, nu eu - intervenția de a schimba un om care se consideră perfect, este anevoioasă și cu slabe șanse de a avea succes.  Și totuși, vă voi da câteva idei prin care un părinte își poate recunoaște un astfel de tip de comportament:

- Introspecția - capacitatea de a ne da seama de propriul nostru comportament și de a ni-l recunoaște cu plusurile și minusurile sale este o calitate a oamenilor puternici, de aceea e bine să știm că a recunoaște cine suntem este o calitate, nu o rușine. Orice schimbare începe prin a identifica ceea ce vrem să schimbăm la noi. Începutul constă în a ne identifica stilul parental, cine și ce suntem noi ca părinți, cum suntem percepuți de propriul copil, de rude, de vecini, de părinții celorlalți copii. Mă comport eu diferit de ceilalți părinți? Simt că pretind mai mult, sunt mai exigent? Mi s-a atras deja atenția că as fi prea autoritar? Feedback-urile de la ceilalți sunt importante, de aceea este bine să le analizăm pentru că ele pot spune ceva despre noi. E bine să nu dăm „ignore” la tot ce se spune despre noi și nu ne convine;

Să încercăm să facem o analiză a relației dintre noi și copilul nostru. Copilul nostru este vesel în jurul nostru, liniștit? Se raportează cu căldură la noi? Ne spune tot ce îi trece prin cap? Are o atitudine pozitivă în relația cu noi? Sau îl simțim ușor temător, uneori neliniștit, trist, iritat, furios, prea ascultător, nu ne iese niciodată din cuvânt, acceptă fără nici o reacție tot ce îi spunem noi, se îngrijorează excesiv când face ceva ce știe că nouă nu ne convine, e.t.c. Dacă întâlnim astfel de caracteristici în copilul nostru, s-ar putea să avem o problemă de autoritate excesivă în relația cu el, iar acesta să se raporteze la noi, ca părinți, cu frică;

- Perfecționismul - Controlul excesiv poate să vină dintr-o lipsă de încredere în noi înșine, din frici personale, anxietăți, de aceea e bine să încercăm să identificăm aceste cauze, să găsim răspunsul la întrebarea: „De ce mă comport așa în relația cu copilul meu?” Dacă nu reușim singuri poate reușim împreună cu un specialist;

- După identificarea comportamentului, intervine schimbarea, prin adoptarea celor mai bune tehnici și strategii de schimbare. Aici, poate ne ajută să ne răspundem la întrebarea: „Cine vreau să fiu eu pentru copilul meu? Un tiran de care dorește să scape cât mai repede sau un părinte plin de iubire și căldură cu care să păstreze o relație sănătoasă toată viața și să-și dorească să fiu un bunic activ pentru copiii lui și nepoții mei?” Schimbarea poate fi grea și anevoioasă, dar, în același timp, o provocare care să ne facă să ne simțim bine și eliberați de un comportament care nu face nimănui bine; de aceea, și în această etapă, putem apela la specialiști când simțim că situația ne depășește.

Creșterea nivelului de acceptanță și a diversității ființei umane este o calitate pe care fiecaredin noi ar trebi să o manifeste, în special părinții în relația cu copilul lor. Copiii sunt entități separate și uneori absolut diferiți de noi înșine. Este, într-adevăr, o provocare să înțelegi și să educi un copil cu valori și principii diferite de ale tale, cu aptitudini diferite, cu temperament diferit, dar doar dacă ținem cont de aceste lucruri îl putem ajuta să devină un adult integru și de succes. Un copil diferit de noi nu este un copil greșit. Atunci când spunem ”Copilul ăsta nu seamănă deloc nici cu mine, nici cu tatăl său, habar nu am cu cine o semăna!”, e bine să acceptăm că este doar diferit, nu ceva rău care trebuie schimbat în totalitate, nu trebuie să dăm o conotație negativă faptului că, copilul nu seamănă cu noi ca și reacții comportamentale, temperament, ci trebui să-l ajutăm să păstreze lucrurile bune ale acestui temperament, iar pe cele mai puțin constructive să și le conștientizeze și, în timp, să le înlocuiască cu altele mai adaptabile social. Trebuie să acceptăm că în viața sunt oameni mai buni, sau mai puțin buni decât noi, dar asta nu ne face pe noi mai mult sau mai puțin valoroși.

Copiii nu trebuie să facă cum vrem noi, ei trebuie să-și urmeze propriul drum în viață, iar rolul nostru este de a le ghida ușor acest drum, acolo unde au nevoie de noi.